Intr-un muzeu daca dorim sa venim in intampinarea dorintelor beneficiarilor de diverse tipuri este important sa tine
Sie sind hier
Biserica Evanghelică Herina
Pe călătorul care ajunge în nordul Transilvaniei îl întâmpină pe platoul înalt din partea de est a satului Herina un monument impozant cu aspect de castel, este biserica evanghelică din localitate, unul din cele mai vechi şi mai unitare stilistic monumente de arhitectură din România şi un reper important al arhitecturii medievale din Europa centrală. Apariţia unei asemenea construcţii la graniţa estică a regatului Ungariei medievale, în ale cărei structuri Transilvania era deja integrată la data ridicării bisericii, îşi găseşte explicaţia în evoluţia politică şi administrativă a regiunii care în secolele XII – XIII era formate de o multitudine de teritorii cu regimuri patrimoniale şi juridice diferite, unele ţinând de pământurile regale, altele fiind intrate în stăpânirea unor nobili laici sau religioşi.
Primele, populate cu colonişti beneficiari de privilegii vor forma districtul săsesc al Bistriţei (Nösnerland) celelalte, situate în teritoriul comitatelor rămân în stăpânirea unor puternice familii nobiliare: Kökényes-Renold, Kacsics, Apa, Bethlen. Herina era situată pe teritoriul comitatului Dăbâca fiind una din moşiile aflate în stăpânirea familiei Kacsics. Cea dintâi menţiune documentară a aşezării datează din anul 1246 într-un act prin care regele Bela al IV-lea scotea de sub jurisdicţia voivodului Transilvaniei „şi să nu fie siliţi a sta la judecata altcuiva decât a episcopului sau judelui lor” pe locuitorii mai multor moşii care aparţineau la acea dată de episcopia de Alba Iulia, între care şi Herina,”cât şi oaspeţii de stare liberă ce se vor aşeza acum dintâi acolo”, cu scopul de a se încuraja repopularea respectivelor aşezări ca urmare a pierderilor suferite „în urma duşmănoasei prigoane a tătarilor”
Mărturiile medievale atestă faptul că de pe la 1200 Herina făcea parte din întinsul domeniu feudal al lui Dionysius Kacsics care deţinea funcţia de vistiernic la curtea regelui Andrei al II-lea. Fiul acestuia, Simon, s-a numărat printre organizatorii conjuraţiei nobiliare care în anul 1213 s-a încheiat cu uciderea soţiei regelui, prinţesa germană Gertrud. Ajuns rege sub numele de Bela al IV-lea, fiul acesteia a redeschis, în anul 1228, procesul împotriva autorilor acestei crime, pedepsindu-i pe conjuraţi ale căror averi au fost confiscate, între care şi pe cele ale neamului Kacsics. În aceste împrejurări Herina a ajuns în stăpânirea episcopiei catolice de Alba Iulia. Când în 1319, cei din neamul Kacsics şi-au redobândit o parte din posesiunile lor transilvănene, Herina nu se număra printre ele, aceasta rămânând mai departe în stăpânirea episcopiei de Alba Iulia. Încercările voievodului Transilvaniei, Thomas, de-a intra în stăpânirea satelor episcopale Herina, Domneşti şi Neţeni (villa episcopales Harenam, Byloc et Nehec) au dus chiar la intervenţia papei care-l ameninţa, în anul 1341, pe acesta cu excomunicarea dacă nu renunţă la aceste moşii şi nu-l despăgubeşte pe episcop. În anul 1347 episcopia reintra în stăpânirea moşiei Herina cu obligaţia de a plăti anual lui Dominic de Gâmbaş suma de 20 de mărci.
Abia în anul 1395, ca urmare a unui schimb de proprietăţi intervenit între episcopia de Alba Iulia şi voievodul Transilvaniei, cele trei moşii îşi schimbă stăpânul. La putină vreme, în anul 1402, Sigismund de Luxemburg donează cele trei sate lui Antonius de Şintereag căruia îi răsplăteşte astfel loialitatea şi curajul dovedite pe câmpul de luptă.
Moşia şi-a schimbat din nou stăpânul în anul 1411 când a intrat în stăpânirea lui Thomas Farkas de Săsarm. Testamentul acestuia, din anul 1449, acorda, pe lângă donaţiile făcute pe seama altor biserici, pentru biserica cu hramul Sf. Petru din Herina o tavă de argint în valoare de 6 mărci. Ramura familiei Farkas de Herina va rămâne în stăpânirea moşiei pe parcursul secolelor următoare, reședința nobiliară fiind amplasată în vecinătatea bisericii.
Biserica evanghelică, monument istoric, recent acordată în custodie Complexului Muzeal Bistrița—Năsăud, este cea mai reprezentativă expresie a arhitecturii romanice din Transilvania. Construcția de tip bazilical trinavat, cu două turnuri pe fațada de vest, care încadrează portalul cu deschidere semicirculară care descarcă pe pilaștrii și colonete. Spre est nava principală se încheie printr-o absidă semicirculară, navele laterale au închideri dreptunghiulare în exterior, cu absidiole semicirculare în interior. Fațadele sunt ritmate de ferestre cu deschideri semicirculare și frize de denticuli și arcade semicirculare.
Spațiul interior este ritmat de perechi de coloane și pilaștri care susțin arcele de descărcare ale navei centrale. Pe latura de vest este dispusă o tribună, accesibilă printr-o scară amplasată pe peretele de nord, ale cărei scări sunt ritmate de un șir de arcade care se sprijină pe console din piatră. Biserica și-a păstrat caracterul unitar impregnat de stilul romanic, fără modificări majore, aduse de lucrările de restaurare din ultimul deceniu al secolului XIX, fiind o ctitorie nobiliară edificată în jurul anului 1200.