Intr-un muzeu daca dorim sa venim in intampinarea dorintelor beneficiarilor de diverse tipuri este important sa tine
You are here
Casa tradițională de pe Văile Țibleșului Amenajată și Donată de Episcopul Macarie Drăgoi
Muzeul din mijlocul satului Spermezeu, județul Bistriţa-Năsăud, este ultima realizare de conservare insitu, ce a intrat, prin inaugurarea sa oficială, din 21 august 2017, cu prilejul săvârșirii Slujbei de Sfințire oficiată de către Mitropolitului Andrei Andreicuț al Clujului și Episcopul Macarie Drăgoi al Europei de Nord, în reţeaua de valori patrimoniale a judeţului Bistrița-Năsăud, reprezentând cultura şi civilizaţia de la poalele Munților Țibleș. Este vorba de o gospodărie ţărănească, ridicată înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, tipică pentru perioada interbelică, alcătuită din casă de locuit, şură mare şi grajd, cărora, în anii anii ’50 -’60, li s-a adăugat bucătăria de vară cu cuptorul de pâine. Casa a aparținut familiei Deneș, fiind cumpărată de Părintele Episcop Macarie Drăgoi, amenajată și împodobită de Preasfinția Sa, apoi donată Complexului Muzeal din Bistrița.
De cum intri în curte, din Uliţa principală, casa este aşezată în partea dreaptă a intrării, şura de gospodar mijlocaş e în spate, aşezată de-a curmezişul grădinii, iar bucătăria de vară cu cuptorul de pâine rămân în partea stângă.
Cele două încăperi de la Uliţă, casele dinainte, ţin de spaţiul locuit de sărbătoare, intrarea făcându-se dinspre poarta de intrare a curții. Aceste încăperi adună obiecte de uz domestic, o ladă de zestre a miresei (acoperită, după datină, cu perini, țoluri, lepedeauă, păretare și fețe de masă), o masă și un pat pentru oaspeţi, lăițerul și culmea sau ruda de zestre, cu cele mai frumoase odoare ţărăneşti, din sat şi din satele de la poalele Țibleșului, păretare, blide ornamentale (din faianță) de factură mai nouă, achiziţionale de localnici la târgurile din zonă, de ţară sau săptămânale, icoanele pictate pe sticlă, copii noi, după vechile icoane de Nicula și un Epitaf al Episcopului Macarie (adus din altarul bisericii românești de lemn, dedicată Sfinților Martiri Năsăudeni, în orașul suedez Sölvesborg din Episcopia Europei de Nord) toate sunt puse sub ştergare ornamentale, „peticite”, care provin de la cumpăna secoleleor XIX-XX.
Ulcele de apă şi lapte sunt atârnate de grindă. În general, aceste erau pregătite pentru a fi date de pomană pentru sufletul morţilor sau primite la parastase sau la zilele de pomenire a morţilor Nu lipsesc de pe sacun și laiță, îmbrăcămintea veche de sărbătoare a locuitorilor casei, precum și „chitul albastru (mieru) cu zăgară” adică sumanul din pănură colorată albastru, împodobit, la margini și mâneci, cu broderie din mătase neagră, purtat de fetele și tinerele neveste mai înstărite.
În prima încăpere au fost adunate şi expuse obiecte rituale de nuntă, aşezate în stânga şi în dreapta, cu zecile de fotografii etnografice, dătătoare de seamă asupra acestui ritual-ceremonial desprins din poemul lui George Coşbuc, cu steaguri de nuntă din satele Spermezeu, Coșbuc, Suplai, Poienile Zagrei și Breaza, botele cu „petele” multicolore și colacii nupţiali, împodobiți cu năfrămi roșii, ale chemătorilor stegari şi chemătoarelor druște ale Nunților de altădată. La aceastea se adaugă Colacul mare de Cununie dăruit de către nași mirilor și un coş imens cu turtele din pomul nupţial. Totodată, pot fi admirate, pe doi manechini, veșmintele tradiționale din anii ’70 ale mirelui și miresei. Impresionează la mireasă podoaba bogată capilară cu balțul sau șlaierul încrețit în forma veche (modelul „de creastă”), pe care stau așezate mai multe cununițe albe, ornamentate cu flori, oglinjoare și perle. Nu lipsește în spatele creștetului miresei, cununa verde de bărbânoc (cu panglica tricolor), atârnată peste locul unde, după luarea balțului, se așeza cosița de nevastă. Coada împletită a miresei rămânea nelegată („ca să nască copiii ușor”), iar colacul purtat de mireasă la brâu, ulterior, la începutul ospățului Nunții, era oferit pomană, tainic, pe sub masă, unui copilaș care era tras ușor de urechi („ca noua nevastă să aibă parte de copii buni”). Deasupra creștetului mirilor sunt atașate vechile Cununi Sfințite de Cununie cu care au fost încoronați în Taina Nunții, în biserica parohială din Spermezeu, mirii între anii ’60 -’90, după cum se poate identifica și din fotografiile de Nuntă expuse pe pereții alăturați ai încăperii.
Cele trei panouri cu fotografii document, începând cu anii ’40 până azi, sunt şi rod al cercetării exemplare a Nunţii din Spermezeu. Acestea vor putea fi însoţite de „documente sonore” rezultate din cercetările etnologice realizate de-a lungul a două decenii de cel care a studiat monografic cultura spirituală a Văilor Ţibleşului, de Episcopul Macarie (Marius Dan Drăgoi) – ctitor al muzeului, iar, cu timpul, şi de documente video-filmate la poalele Țibleșului. Toate acestea rămân mărturie peste timp asupra griji neprecupeţite pentru valorile culturii tradiţionale româneşti.
Cea de-a doua încăpere, adevărata „casă dinainte”, este „împodobită” sau „gătată” ca în toate satele zonei Năsăudului, dar şi cu influenţe de peste munte, din zona Ţării Lăpuşului. Acest spaţiu de sărbătoare era destinat prilejurilor necotidiene de ritual. Pe masa „casei dinainte” era aşezat, simbolic, pruncul adus de la Botez „ca să fie de cinste precum masa” şi din această încăpere pleca mirele sau mireasa la Cununie, însă şi defunctul pe ultimul său drum, spre cimitirul satului. Toate aceste momente rituale le-au trăit în acest spațiu și cei care au viețuit câteva decenii în această gospodărie.
În următoarele două încăperi din Curtea casei, cu intrare din fața bucătăriei de vară și a cuptorului de pâine, sunt conservate toate textilele populare ţărăneşti, unele dintre cele mai vechi colecţionate/adunate din satul Spermezeu dar şi din satele înconjurătoare, ajunse în această localitate și prin zestrea mireselor „aduse” în sat.
Într-adevăr, în aceste două încăperi se află cele mai vechi obiecte păstrate şi recuperate din Spermezeu şi din satele din jur, prin care s-a dorit să fie evocat traiul cotidian şi de sărbătoare din lumea satului, viaţa spirituală a familiei ţărăneşti, în toată bogăţia, temeinicia şi aşezarea ei. Aici fiind spațiul locuit permanent erau primiţi la căldura vetrei: colindătorii, preotul şi diecii însoţiţi de cetele de copii, când veneau „cu Crucea” de Bobotează, precum şi neamurile din sat sau de peste sat. Pe masa din această încăpere avea loc ospeția vizitatorilor și orice serviciu religios săvârşit de şirul preoţilor din sat, de aceea, în chip simbolic, aici, Preasfințitul Macarie Drăgoi și-a lăsat insemnele slujirii sale episcopale : Omoforul cu Epitrahilul, Biblia, Pasaltirea, Crucea și Engolpionul din lemn, alături de metaniile sale călugăreşti și toiegele păstorești: unul de pelerin la Muntele Athos și un altul păstoresc, primit în copilărie de la un bătrân cioban consătean: Badea Ioan Baciul de pe Colnice. Insemnele lăsate în această casă de episcopul ctitor sunt dovezile dragostei sale frăţeşti și a grijii sale părinteşti pentru cultura satului copilăriei şi pentru zona sa natală.
Spaţiul cotidian de locuire, alcătuit din alte două camere, la care s-a ajuns, în perioada interbelică, doar la familiile mai înstărite material, prin adâncirea diferenţierii între spaţiul locuibil cotidian şi cel de sărbătoare, din cele două încăperi ale „casei dinainte”, ce rămâneau mereu cu această funcţie.
„Originea” extinderii spaţiului în această casă se datorează unei „tinere familii”, desprinsă prin căsătoria fetei. Aici a venit ginere și a locuit o perioadă de timp, Ioan Clapa (fratele Anei Drăgoi, mama Episcopului Macarie), prin căsătoria cu Raveca, una dintre cele patru fete ale părinților Teodor și Maria Deneș care au zidit casa. Mezina familiei, este binecunoscuta cântăreață de muzică populară din zonă, Olimpia Deneș.
În aceste două încăperi se află expuse obiectele de mobilier vechi, cu locul lor şi cu funcţiile pe care le aveau în trecut, cu masa și laița, ruda de zestre, leagănul, almarul și mai multe lăzi de zestre, colecţionate de-a lungul timpului, în ultimii 17-18 ani, multe dintre acestea fiind păstrate până acum la casa părintească a Episcopului Macarie Drăgoi. Războiul de ţesut, laviţe lungi (lăiţere), furca de tors fuiorul, veche, şi cea de tors lână, unelte de prelucrare a lânii şi cânepii, dovezi ale continuei activităţi domestice într-o zonă agrar-pastorlă prosperă. Nu lipsesc de pe sacun și laiță, îmbrăcămintea veche de lucru a locuitorilor casei, inclusiv îmbrăcămintea de iarnă: cioarecii și sumanele de lână.
Icoanele pe sticlă mai vechi, produse după litografii în manufacturi locale de prin anii ’50-’60, la care se adaugă şi copii mai noi, după vechile icoane din centrele Nicula şi din sudul Transilvaniei, sunt împodobite cu aceleași ștergare „peticite” de factură veche. Nu lipsesc blidele de lut ornamentale, oalele şi ulcioarele (unele atârnate, potrivit obiceiului, de grindă), intrate în uz domestic de pe la sfârşitul secolului XIX şi până pe la mijlocul secolului XX.
În prima încăpere din „spaţiul cotidian” de locuire se află Epitaful adus de la Centrul Episcopal al românilor din Stockholm. Tot aici se păstrează leagănul, obiect meşteşugăresc local, produs de tâmplarii de prin anii ’40-’50 ai secolului trecut, după „modele tradiţionale şi mai vechi”. Copilul mic, din leagăn, stă înfăşat strâns, pentru a creşte drept, fapt ce s-a dovedit inutil de către medicina modernă. Năframa de pe capul copilului din leagăn şi îmbrăcămintea sunt donate de mama Ana Drăgoi. Cu acestea şi-a înfăşat cei trei copii, inclusiv pe mezinul familiei, Episcopul Macarie. Pe peretele, din dreptul leagănului, la creştetul copilului înfășat, este atârnată icoana Maica Domnului-Alăptătoarea, icoană devenită blazon a satului Spermezeu şi a zonei. La casa părintească unde a fost alăptat și a crescut Episcopul Macarie se păstrează icoana de mari dimensiuni: Maica Domnului Alăptătoarea, zugrăvită pe lemn, în anul 2012, (de iconarii Mihai Coman și Toma-Gabriel Chituc), în urma unei întâmplări tragice, când o tânără mamă din Sita, fiica diacului, Irina Fechete, a decedat în timp ce-şi alăpta primul fiu, de 8 (opt) luni, adoptat acum de Maica Domnului.
Bucătăria de vară cu cuptorul de copt pâine a apărut pretutindeni în Transilvania în perioada postbelică, anii ’50 -’60, ca semn de relativă prosperitate şi de nou confort. Pe perete sunt atârnate icoane pe sticlă de prin anii ’50-’60, lucrate după litografii şi vândute în târgurile din zonă. Atrage atenţia Icoana Maicii Domnului de la Nicula, copie litografiată după icoana făcătoare de minuni, înainte de a fi restaurată, adusă de locuitorii casei, în anii ’70, în urma unui pelerinaj la Mănăstirea Nicula, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Se pot observa, totodată, blide şi oale de lut, ceramică populară, dar şi vase mai noi folosite în bucătăria ţărănească.
În bucătăria de vară se mai găsesc laviţa şi masă simplă, un singur pat, pentru odihna amiezii, textile populare specifice zonei, ştergare (tindeauă) de factură mai nouă, păretar şi un lepedeu din lână, cu motive tradiţionale înnoite, câteva bâte ciobăneşti şi troci pentru brânzeturi, trăistuţe pentru cosaşi şi obiecte de uz cotidian. Soba de gătit e nouă, „cumpărată” şi a apărut de după scoaterea cuptorului atât din spaţiul cotidian de locuit, cât şi din bucătăria de vară. Ulcele de apă şi lapte atârnate de grindă, în general, acestea erau pregătite pentru a fi date de pomană pentru sufletul morţilor sau primite la parastase, sau la zilele de pomenire a morţilor. Interesant este un ulcior pentru apa de la câmp, dar şi alte obiecte reflectând traiul de fiecare zi.
Cuptorul de pâine scos din cele două încăperi de spaţiu locuibil cotidian şi aşezat, în curte, alături de bucătăria de vară. Pe cuptorul de pâine sunt aşezate tipsiile din tablă, coveţile în care se frământa pâinea, înainte fiind coaptă pe vatră, pe foi de varză.
Obiectele colecţionate cu atâta dăruire sufletească şi primite spre păstrare de vrednicul colecţionar ctitor, fiind conservate în această gospodărie, sunt edificatoare : expresii materiale de viaţă, de continuitate în creaţie, de hărnicie şi pasiunea pentru frumos.