Istoric

Preocupări pentru adunarea de antichităţi sau curiozităţi naturale se cunosc şi la Bistriţa încă din perioada Renașterii. Dacă Cristian Pomarius punea ordine în arhivele oraşului şi întocmea prima hartă a ţinutului, alţii aveau interes pentru adunarea de obiecte pe care le păstrau în reşedinţele proprii şi se constituiau biblioteci publice.

Cele dintâi colecții cuprindeau curiozități și piese „exotice”. La 1768 în casa din Bistrița a contelui d΄Ybara se aflau piese africane, fosile, minerale și alte antichități. În aceeași epocă preotul Martin Textoris recupera o serie de obiecte romane de la Orheiul Bistriței. După mijlocul secolului XIX în cadrul Gimnaziului evanghelic se constitue cabinete de numismatică și antichități, precum și un cabinet de științe naturale prin care se cultivă în rândul elevilor, profesorilor și cetățenilor interesul pentru colectarea și donarea de obiecte.

În anul 1925 a fost acordat un teren în strada Zimbrului pentru construirea unui muzeu care urma să cuprindă colecția de antichități, inscripții, aspecte din viața urbană, colecția de ilustrate cu tipuri de case și monumente din oraș și din comunele ținutului, un interior țărănesc și articole de port săsești, din zonă. Construcția a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 1926 va fi terminată abia în anul 1942. Imperativele momentului și evacuarea populației germane din toamna anului 1944 au făcut ca muzeul orășenesc să nu mai fie inaugurat, iar mare parte din obiecte și materialul documentar să se risipească. 

Sub titulatura de Muzeul Regional din Bistriţa lua fiinţă, la 1 octombrie 1950, o instituţie muzeală de stat.  Fără sediu, fără patrimoniu şi fără personal calificat această instituţie a crescut treptat prin entuziasmul şi pasiunea primului său conducător, învăţătorul Ştefan Dănilă.

Adunând rămăşiţe din colecţia Gimnaziului evanghelic, apelând la voluntari şi iubitori ai trecutului, înjgheabă primele colecţii, muzeul primind câteva săli în clădirea fostei mănăstiri franciscane. Piese etnografice, obiecte istorice, numismatică, minerale, animale şi păsări conservate dau treptat contur unui muzeu mixt, cu rol didactic şi educativ, care era nevoit să ţină seama de comandamentele ideologice şi propagandistice ale epocii.

Rolul pe care noua instituţie îl evidenţiază prin salvarea unor valori patrimoniale apare  la puţină vreme de la înfiinţare. În 1951 erau transferate o serie de monumente romane aflate la castelul feudal de la Ilişua.În 1953 în inventarul unui mormânt celtic aflat la Galaţii Bistriţei era identificat un instrument medical pentru practicarea trepanaţiilor, iar în 1954 un pumnal scitic din bronz, la Posmuş. Beneficiind de coordonarea şi îndrumarea unor specialişti se deschid primele şantiere arheologice, cu importante rezultate pentru cunoaşterea trecutului şi sporirea patrimoniului. Primul şantier a fost inaugurat în septembrie 1957 la Orheiul Bistriţei, sub conducerea profesorului Mihail Macrea. Au urmat săpăturile  la cetatea dacică de la Sărăţel (1959 – 1968) în colaborare cu Institutul de Arheologie din Cluj (Nicolae Vlassa, Ioan Glodariu, Hadrian Daicoviciu) necropola Wietenberg de la Bistriţa (1962) împreună cu Ioan Horaţiu Crişan, în aşezarea daco-romană de la Archiud, (1961 – 1965) împreună cu Dumitru Protase. În anul 1969 vedea lumina tiparului primul număr al publicaţiei muzeului File de Istorie, ulterior Revista Bistriţei. 

Noi staţiuni arheologice, campanii de cercetare în teritoriu, sporesc în mod continuu patrimoniul muzeistic conturând viitoarele secţii. Ample şantiere arheologice la Budeşti, Şopteriu, Mărişelu, Fântânele, Archiud, Ilişua, Ciceu-Corabia, Bistriţa conturează tot mai exact evoluţia istorică a regiunii, bogăţia şi importanţa zonei în cunoaşterea unor fenomene şi orizonturi culturale mai largi. Din partea muzeului au efectuat aceste cercetări G. Marinescu şi C. Gaiu.

În anul 1977 secţia de Arheologie – Istorie se mută într-un nou local, un monument reprezentativ pentru arhitectura renascentistă – Casa Argintarului. Creşterea colecţiilor şi necesitatea punerii în valoare a patrimoniului au condus la acordarea, în anul 1982, a unui nou local şi pentru secţia de etnografie a Muzeului Judeţean – în localul Primăriei Vechi a oraşului, în Piaţa Centrală nr. 2. Secţiile muzeului au fost reunite într-un spaţiu unitar, din nou,în anul 1987, în locaţia actuală, fosta cazarmă habsburgică construită la sfârşitul secolului XIX, pe strada Grigore Bălan nr. 19. Spaţiul pavilionar  pe două niveluri oferă posibilitatea adăpostirii şi etalării adecvate a patrimoniului, fiind completat de generosul spaţiu al curţii în care au fost inserate o biserică de lemn – monument de arhitectură din sec. XVIII şi două case reprezentative pentru arhitectura vernaculară din regiune, una din zona montană, de la Şanţ şi o alta reprezentativă pentru zona de Câmpie, de la Archiud.