Peştera Tăuşoare

A.Prezentare generală

Descoperită în 1955 de învăţătorul Leon Bârte, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor nu a întârziat să suscite interesul specialiştilor speologi şi din domeniile conexe, datorită caracteristicilor aparte ale acestui endocarst.

Explorată de valuri succesive de speologi, peştera a suportat un vârf de interes în a şaptea decadă a secolului trecut, când morfismul endocastului de la Tăuşoare plasa acest sit între primele din Europa, pe referinţe altitudinale şi extindere a cavităţii.

Peştera a intrat într-un con de umbră după anul 1985, când interesul cercetărilor speologice a culisat spre alte endocarsturi în plină expansiune. Calcarele oecene în care se dezvoltă peştera sunt poziţionate între gresiile resurgenţei de la Izvorul Rece, pe Valea Telcişorului, şi cristalinul Vârfului Bârlea, format din roci magmatice şi metamorfice, într-un substrat impermeabil. Între aceste două falii, calcarele, cuprinzând intercalaţii de şisturi bituminoase şi calcare grezoase, sunt fisurate tectonic de-a lungul unor diaclaze preexistente carstificării propriu-zise.

Cei doi factori de geneză predominanţi în Peştera Tăuşoarelor sunt: - incaziunea stratelor de calcar. Cauza incaziunii nu este obişnuita corodare-erodare a fundamentului stratelor, ci dinamica tectonică. Cantităţile de detrituri rezultate prin incazionare sunt impresionante, de ordinul sutelor de metri cubi, care pot fi observate în sălile de intersecţii de diaclaze sau de prăbuşiri în boltă, precum şi pe sălile fosile.

Predomină formele de exprimare incazională (amprente de blocuri, tavane în trepte, clopote de prăbuşire, blocuri încleştate, puţuri de insurgenţă, etc.); - erodarea pronunţată a detriturilor.

Această erodare este accentuată de dispunerea suprafeţelor de strat şi a diaclazelor, puternic oblicizate prin încărcarea orografică, dar şi de prezenţa unei reţele hidrografice de tip dentritic, care cuprinde patru active, având un debit la resurgenţă de peste 500 de litri pe secundă. Forţa motrice a activelor a antrenat detritusul de incaziune, la care se adaugă materialele de depunere aluvionară şi pelitică.

Predomină depozitele fitogene, pe galeriile apropiate intrării, şi solurile poligonale, pe cele active sau foste active. Se constată evacuarea din subteran a unor cantităţi enorme de detritusuri, poziţionate dincolo de cele două sorburi, într-un spaţiu extins aerian pe 4,8 km, până la resurgenţă. Această ecuaţie geomorfologică a dus la lansarea ipotezei că dincolo de sorburi s-ar afla vaste spaţii endocarstice, care, coroborate cu studiul nivelmetric al hidrologiei, deschid posibilitatea existenţei unui mare lac subteran, alimentat de cele patru active din Peştera Tăuşoare şi de activul Peşterii Jgheabul lui Zalion.

La ora actuală peştera are o întindere de 20 de kilometri pe diferenţă de nivel de 413,5 m, diferenţă rezultată în urma măsurării prin telemetria laser efectuată în 2004 de Federaţia Română de Speologie. Ea constituie subiectul unei continue explorări din partea speologilor năsăudeni, care adaugă, anual, sute de metri spaţiului cavernicol cunoscut.

Din punct de vedere peisagistic, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor nu este printre cele mai atractive din spaţiul românesc, speleotemele carstice aflorând timid în profunzimile peşterii. Galeriile vaste, de-a lungul diaclazelor, surprind relativ puţine expresii de corodare, specifice fiind fenomenele de depunere aluvionară, care pot atinge până la 15 metri înălţime şi care reprezintă un real potenţial de studiu pentru paleoclimatologie.

Sălile sunt largi, cele fosile dominate de detritusul incazionat, lipsite de elemente de carstificare, destul de greu accesibile datorită angularităţilor detritusului, precum şi succesiunii de puţuri.

Elementele de atractivitate ştiinţifică şi turistică a acestui sit sunt date de prezenţa unor speleoteme rare şi foarte bine conservate.

• Mirabilitul. Aceste cristale acciculare (numit şi „păr de peşteră”) au apărut neaşteptat, mult după descoperirea peşterii, ca urmare a modificărilor de microclimat produse de decolmatarea unei galerii. Geneza acestui mineral, foarte spectaculos din punct de vedere peisagistic, dar şi foarte instabil, a fost subiectul a mai multor studii şi ipoteze. 
• Oulofolitele. Denumirea acestor precipitări sulfatice poate crea confuzie, fiind cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „antodite”-flori de piatră. (Preferăm denumirea de „oulofolite”, susţinută de Marcian Bleahu, ca fiind mai exactă, făcând trimitere la structura cristalografică a speleotemei, nu doar la cea estetică.) Aceste speleoteme fibroase, formate din cristale constituite în petale desfăcute radial dintr-un centru, formează inflorescenţe spectaculoase peisagistic, foarte rare. Dispunerea acestei precipitări este foarte compactă în Tăuşoare, într-un diverticul tip „fund de sac”, unde microcurenţii de aer au favorizat precipitarea lamelară a gipsului. Aceste oulofolite reprezintă una dintre principalele atracţii ştiinţifice ale carstului;
• Nodulii calcaroşi de Tăuşoare. Dispunerea şi geneza acestor noduli calcaroşi au reprezentat, în literatura de specialitate, motivul unor îndelungate studii. Aceste „bile” se regăsesc individual în masa de detrituri. După o primă evaluare a lor ca fiind „bile de marmitaj” (în ciuda evidentului caracter fosil al sălii susnumite), teoria a fost abandonată de descoperirea aceloraşi noduli, de data aceasta încastraţi în stratul calcarului eocen. Geneza acestor noduli a fost lămurită, în cele din urmă, de cercetătorul Cristian Munteanu de la Institutul de Speologie « Emil Racoviţă » din Bucureşti.
• Depozitul fosilifer de Ursus Spelaeos . Aflat la mare distanţă de intrare, depozitul fosilifer este foarte puţin cercetat. Aici s-a constatat prezenţa comună a oaselor de Ursus Spelaeos şi Ursus Arctos în acelaşi sit şi timp de vieţuire. Depozitul fosilifer este unul dintre cele mai puţin cercetate depozite din peşterile româneşti. 
• Fauna cavernicolă cuprinde amfipode, ciclopide, colembole şi diplure. Chiropterele (în special din speciile Myotis myotis şi Rinolophus hipposideros) se adună, în perioada de hibernare, în colonii care însumează peste 4.000 de exemplare

B. Evoluţia ariei protejate, din punct de vedere legislativ

În faza iniţială de explorare, această peşteră nu beneficia de un statut special de protecţie. Intrarea era neprotejată, abia în anul 1970 se realizează o primă poartă din lemn. Spaţiul cavernicol este sub protecţia cercetătorilor de la Institului de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca.

Este angajat un paznic al peşterii, în persoana lui Toma Ţîrca, un ţăran de pe Valea Gersei, cu reale calităţi explorative. Din 1989 acesta este înlocuit de Bodiu George, iar din 2004 de către preotul Crin Theodorescu din Năsăud, membru al Federaţiei Române de Speologie.

Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud (din 2004 Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud) este entitatea juridică principală care s-a ocupat de protecţia acestei arii, salarizând, pe toată această perioadă, personalul de pază şi susţinând campaniile de echipări speologice.

În 2005, printr-o finanţare Environment-Education Network, este instalată o nouă poartă, care, pe lângă certificatul de urbanism şi autorizaţia de construcţie, are avizul Comisiei Pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, în conformitate cu prevederile Legii 90 din 10/05/2000 pentru aderarea României la Acordul privind conservarea liliecilor în Europa.

Au loc instalări de scări metalice, care înlocuiesc scările de brad, echipări de verticale şi multiple campanii de ecologizare, constând, în principal, în evacuarea deşeurilor şi a şlamului de carbid mineralizat, rezultat în urma a decenii de campanii explorative şi a practicării unui turism empiric şi caracterizat de vandalismul de mediu.

Statutul incert al peşterii încetează cu legea 5/2000, care, în planul de amenajare a teritoriului naţional, în secţiunea a III-a (arii protejate) include peştera de la Tăuşoare cu 71 de ha de protecţie, indicativ 2.206, comuna Rebrişoara, BN.

În conformitate cu Ordinul 604 din 04.07.2005, Ministerul Mediului atribuie peşterii de la Izvorul Tăuşoarelor clasa de protecţie A (Poziţia 63/2.206). Raportat la ordonanţa 236 din 24.11.2000, acest statut implică, pentru peşteră, imposibilitatea vreunei amenajări sau modificări de factori naturali, Peştera Tăuşoare putând face „obiectul explorărilor speologice, cercetării ştiinţifice sau turismului ecologic, pe bază de autorizaţii şi în limitele stabilite de regulamentele şi planurile de management”.

Urmează o altă etapă de încadrare juridică a acestei peşteri, când, prin ordinul 1964 din 13.12.2007 privind instituirea regimului de arie protejată a siturilor de importanţă comunitară, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este integrată în Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000 (SAC- Special Areas of Conservation), constituită conform Directivei Habitate (Directiva 92/43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice).

În această împrejurare, peştera primeşte indicativul ROSC10193 Peştera Tăuşoare. Depunerea dosarului de custodie a fost urmată de atribuirea în custodia Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud şi de semnarea convenţiei nr.0012/23.02.2010.

Această custodie înseamnă o mare responsabilitate. Elaborarea planului de management, a regulamentului de funcţionare a ariei protejate, presupun o colaborare strânsă şi în timp real cu instituţiile implicate în actul ştiinţific şi tehnic de la Peştera Tăuşoare, de la facultăţile diverselor universităţi, la cele două departamente ale Institutului de Speologie „Emil Racoviţă”, până la Corpul Român de Salvaspeo (CORSA).

Avem în vedere elaborarea unor proiecte de cercetare şi documentare cu toate aceste instituţii, având un dublu scop, exploatarea ştiinţifică a acestui sit unic şi protecţia lui, în conformitate cu legislaţia de mediu.